Eu, pur si simplu

Cerul este incarcat de nori. Toate imaginile cu tine se topesc in departari. Momente prinse in cadre perfecte se nasc si apoi dispar. Capat imagini noi si pierd din ce am avut in aceeasi masura. Dantela neagra si linii nesfarsite de rimel se curbeaza metamorfozand tot ceea ce reprezinti. Linii inegale de saliva ti se prind intre dinti, in timp ce gura iti ramane deschisa intr-un urlet surd. Pleoapele ti s-au umflat de la siroaiele de lacrimi. Unghiile ti s-au umplut de tarana, dar mainile nu iti ies din pamantul rece. Ploaia brazdeaza mugurii abia inverziti cu viata. Eu umblu in picioarele goale si las noroiul sa imi intre intre degete. Simt torentul pe pielea capului si creierul meu percepe ritmul infernal al picaturilor ce aduc viata. Aburii mi se ridica firav din colturile gurii. Sunt un monument de deriva. Esti o mare de nemultumire. Ingropam de viu visul si apoi ne pierdem in jelire uitand ca nimic nu s-a schimbat. Ratacim fara un punct de reper, stiind ca drumul scurt catre a fi impreuna nu are nevoie de harta, nu are nevoie de viza de flotant. “Casa” ne urmeaza cu aceeasi consecventa cu care noi ne pierdem in detalii. Dar cand asta facem cel mai bine, cine indrazneste sa se opuna napastei? Cine?...